Este o istorie marcată de războaie, reorganizări, mutări forțate și reconstrucții, dar și de generații de profesori și studenți care au menținut continuitatea școlii.
1829-1832. Primele forme instituționale ale medicinei veterinare
Povestea prezentată de Iuliana Ionașcu începe înainte de înființarea propriu-zisă a școlii veterinare.
După Tratatul de pace de la Adrianopol, semnat în septembrie 1829, Armata Română este reorganizată în baza Regulamentului Organic, publicat în 1831. În capitolul dedicat organizării militare era prevăzut inclusiv un post de "doctor veterinar", responsabil de supravegherea sănătății cailor necesari armatei.
În lipsa unor școli veterinare în Principatele Române, au fost angajați specialiști formați la Viena, Pesta, Paris și Lyon. Printre cei menționați în prezentare se numără I. Leding, C. Vasarhely, I. Ripson, M. Walner, Ion Huboți, G. Steindel, Johann Schumacher, Albert Enicek, Michael Engel și Carol Prokesch.
Un reper important apare în 1832. Regulamentul Școalelor Publice prevedea ca, în cadrul cursurilor de medicină desfășurate la București pe parcursul a patru ani, toți elevii să urmeze, fără excepție, și un curs de "artă veterinară".
După anul al IV-lea, pe lângă examenul practic "la patul bolnavului", elevii susțineau și un examen de "artă veterinară", iar cei care îl promovau primeau un certificat care le permitea să practice și medicina veterinară.
1841. Vasile Lucaci și primele cursuri de medicină veterinară
Un alt reper esențial este Vasile (Wolfgang) Lucaci, prezentat de decan drept "părintele învățământului medical veterinar din țara noastră".
Născut în județul Sălaj, în 1806, Lucaci a studiat la Universitatea din Pesta, unde a urmat și cursuri de "veterinărie", obținând diploma de magistru în chirurgie în 1835.
În 1841, el predă primele cursuri de medicină veterinară în cadrul Școlii de Mică Chirurgie de la Spitalul Colțea, înființată de dr. Nicolae Kretzulescu.
Ulterior, Lucaci predă lecții de "veterinărie" la Seminarul Nifon și în cadrul școlii de bărbieri de la Spitalul Mihai Vodă, deschisă de generalul dr. Carol Davila.
În 1855, Vasile Lucaci publică la București "Manual de epidemicele boale ale dobitoacelor", prezentat în cronologie drept prima carte de medicină veterinară publicată în limba română.
1852-1857. Barbu Dimitrie Știrbei și venirea lui Carol Davila
În 1852, domnitorul Barbu Dimitrie Știrbei semnează actul de înființare al Școlii de Agricultură de la Pantelimon, prezentată drept prima instituție agricolă modernă din România.
Tot în 1852, Știrbei solicită Franței trimiterea unui medic care să organizeze serviciul sanitar din Țara Românească.
În martie 1853, Facultatea de Medicină din Paris răspunde solicitării, iar la București este trimis generalul dr. Carol Davila.
În 1857, Davila înființează și coordonează prima Școală Națională de Medicină și Farmacie, în cadrul căreia se vor desfășura pentru o perioadă și cursurile de medicină veterinară.
1861. Înființarea primei Școli Veterinare
Anul de la care este calculată aniversarea celor 165 de ani este 1861.
În "Monitorul Oastei" era anunțată deschiderea unei școli de veterinarie:
"O școlă de veterinarie se va deschide la școla de medicină de la 1 Ianuariu; această școlă va aduce cele mai mari serviciuri pentru cavaleria, artileria și tren."
Școala a început efectiv să funcționeze în cadrul Școlii Naționale de Medicină și Farmacie la 15 mai 1861.
Carol Davila este prezentat în cronologia facultății drept "adevăratul creator al învățământului veterinar, medical și farmaceutic în țara noastră".
Ajuns la București, Davila fusese numit medic-șef al Armatei Române și al Spitalului Militar de la Mănăstirea Mihai Vodă. Pe propria cheltuială înființase o școală de chirurgie în care se predau și cursuri de medicină veterinară.
Între 1861 și 1871, Școala de Medicină Veterinară se află sub conducerea sa.
La început funcționează ca secție în cadrul Școlii Naționale de Medicină și Farmacie.
Monarhia și dezvoltarea școlii veterinare
Prezentarea Iulianei Ionașcu acordă un loc distinct rolului monarhiei în modernizarea învățământului veterinar.
După instaurarea monarhiei constituționale, Regele Carol I, descris drept un suveran preocupat de dezvoltarea economică și militară a României, intensifică investițiile în infrastructura veterinară și agricolă.
Sub patronajul său, școala beneficiază de modernizarea bazei materiale și de formarea primelor generații de specialiști români instruiți după modele occidentale.
Regele Ferdinand I și Regele Carol al II-lea continuă sprijinirea învățământului de specialitate.
În această perioadă, școala va deveni facultate și va fi integrată în sistemul românesc de învățământ superior.
Mesajul prezentării a fost că, de la primele reglementări privind îngrijirea animalelor până la fondarea și modernizarea instituțiilor academice, implicarea conducătorilor statului a reprezentat un catalizator pentru dezvoltarea medicinei veterinare în România.
1883. Școala Superioară de Medicină Veterinară
1883 este prezentat drept un alt an fundamental.
Alexandru Locusteanu este numit director al școlii, funcție pe care o ocupă inițial între 1883 și 1885.
În martie 1883, prin eforturile lui Locusteanu și cu sprijinul ministrului Instrucțiunii, Paul Sebeșeanu Aurelian, școala primește un nou regulament.
Instituția rămâne dependentă de Facultatea de Medicină, dar își schimbă statutul și denumirea, devenind Școala Superioară de Medicină Veterinară.
Durata studiilor ajunge la cinci ani, iar acestea se încheie cu susținerea unei teze de medic veterinar.
Regulamentul adoptat atunci va rămâne în vigoare până în 1909.
În 1885, conducerea este preluată de Ioan Popescu. În mandatul său începe realizarea sediului școlii în sistem pavilionar, după modelul École Nationale Vétérinaire d'Alfort, construcția fiind proiectată de arhitectul Niculae Cerchez.
Un slide separat prezintă Actul de fundare al Școlii Superioare de Medicină Veterinară din 1886, iar mozaicul de la intrarea clădirii principale marchează anii 1886-1887, începutul și finalizarea construcției.
1916-1918. Primul Război Mondial
"Istoria noastră nu s-a scris doar în amfiteatre, ci și în tranșee", este formula prin care prezentarea introduce Primul Război Mondial.
După intrarea României în război, în 1916, studenții din anii superiori și unii profesori ai Școlii Superioare de Medicină Veterinară sunt mobilizați și repartizați în cadrul Spitalului Militar Veterinar din București.
Activitatea școlii este întreruptă.
În condițiile tranșeelor, ale concentrării unui număr mare de animale și ale bolilor infecto-contagioase, medicina veterinară avea o importanță directă pentru capacitatea de luptă a armatei.
"Un cal bolnav însemna o piesă de artilerie imobilizată."
Medicii veterinari aveau sarcina de a identifica, izola și elimina animalele bolnave, iar prezentarea arată că, la sfârșitul războiului, serviciile veterinare militare au fost considerate ca funcționând excelent.
Printre medicii veterinari prezentați în legătură cu războiul se numără Ioan Bucică, Alexandru Vechiu, Constantin Motaș, Alexandru Ciucă, Radu Vlădescu, G.K. Constantinescu, Vasile Pârvulescu, Constantin Gavrilescu, Gheorghe Udrisky și Nicolae Filip.
Despre Alexandru Ciucă, prezentarea precizează că nu a participat pe front, dar, fiind colaborator al profesorului Ion Cantacuzino, a participat la producerea serurilor, în special a celui antitetanic, precum și a vaccinurilor necesare combaterii epidemiilor în armată și în populația civilă.
22 iulie 1921. Școala devine facultate
După război este reluată ideea reformării învățământului veterinar.
Transformarea Școlii Superioare de Medicină Veterinară este susținută de personalități ale mediului științific și universitar.
La 22 iulie 1921 este promulgată legea prin care Școala Superioară de Medicină Veterinară este ridicată la rangul de facultate, iar noua instituție este integrată în Universitatea din București.
Noul statut acordă absolvenților diploma de "doctor în medicină veterinară", după normele utilizate în sistemul universitar și de alte facultăți.
1948. O nouă reorganizare
După 23 august 1944, facultatea intră într-o nouă etapă de restructurare.
În 1948, Marea Adunare Națională adoptă Decretul-Lege nr. 175 privind "Reforma învățământului".
Este înființat Institutul de Zootehnie și Medicină Veterinară din București, aflat sub autoritatea Ministerului Agriculturii.
În cadrul institutului funcționează facultățile de medicină veterinară, zootehnie și piscicultură.
1985. Facultatea este dispersată
Unul dintre cele mai dificile episoade prezentate este 1985.
Demararea construirii "Casei Poporului", actualul Palat al Parlamentului, aduce în discuție "sistematizarea" cartierului Uranus.
În septembrie 1985 începe mutarea disciplinelor preclinice în spații amenajate pe Platforma Giulești a Institutului de Cercetări Veterinare și Biopreparate "Pasteur".
În 1987, alte discipline sunt mutate în spații din incinta Institutului Agronomic "Nicolae Bălcescu", în Bulevardul Mărăști.
Prezentarea subliniază fără echivoc situația: "Spațiile puse la dispoziție au fost total improprii pentru desfășurarea activităților didactice."
Au fost afectate discipline precum anatomia, fiziologia, fiziopatologia, microbiologia, histologia, farmacologia și controlul alimentelor.
Mutarea trebuia să fie una provizorie, până la construirea unui nou sediu pentru Facultatea de Medicină Veterinară în incinta Institutului Agronomic "Nicolae Bălcescu".
1989-1990. Revenirea în Splaiul Independenței
Revoluția din decembrie 1989 schimbă situația.
În urma demersurilor Comitetului Provizoriu al Frontului Salvării Naționale din facultate, cu acordul Ministerului Învățământului și sprijinul Ministerului Agriculturii, Facultatea de Medicină Veterinară își recapătă dreptul de funcționare în vechiul sediu din Splaiul Independenței nr. 105.
Documentul prezentat pe slide este datat 27 februarie 1990.
Dar întoarcerea "acasă" nu însemna revenirea într-un campus funcțional.
Anii '90. Întoarcerea într-un campus în ruină
Fotografiile prezentate de Iuliana Ionașcu arată starea în care se afla o parte importantă a facultății după revenire.
Mesajul slide-ului este direct: "Așa a fost întoarcerea acasă. Acasă era un campus în ruină."
Pavilionul de Boli Infecțioase apare în fotografii într-o stare avansată de degradare, clădirea fiind ulterior demolată.
În perioada 1990-2000, o parte dintre lucrările practice se desfășoară în barăci din lemn.
Începe apoi procesul de reconstrucție: este recompartimentată Clădirea Clinicilor și demarează renovarea clădirilor de patrimoniu.
1996-1999. Începe drumul către acreditarea europeană
Din 1996, Facultatea de Medicină Veterinară din București devine membră a EAEVE - European Association of Establishments for Veterinary Education.
Începând din 1999, facultatea pornește procesul de evaluare în vederea acreditării ca instituție de învățământ veterinar a Uniunii Europene.
Conform prezentării, rezultatul este recunoașterea europeană a diplomelor absolvenților și, implicit, a profesiei de doctor-medic veterinar la nivel european.
Astăzi, facultatea are trei programe de studii acreditate național și european, în limbile română, engleză și franceză.
Numărul studenților depășește 1.900.
2000-2026. Reconstrucția campusului
Ultima parte a cronologiei urmărește transformarea fizică a campusului.
Fotografiile prezentate compară clădiri degradate sau spații vechi cu infrastructura actuală.
Fostul Amfiteatru Paul Riegler este prezentat în trei momente: în anii '70, în anul 2000 și ulterior. În 2009, spațiul este transformat în spital de animale pentru acreditarea EAEVE, iar în 2021 începe renovarea.
În 2026, Amfiteatrul Paul Riegler apare complet refăcut.
Este prezentată și Aula Prof. Aurel Popoviciu, precum și Pavilionul Clinicilor universitare.
Un alt proiect major este Spitalul Universitar Veterinar de Urgență "Prof. univ. dr. Alin Bîrțoiu" și Centrul Universitar de Medicină Experimentală, inaugurate la 28 februarie 2020.
Pavilionul de Anatomie patologică și Medicină legală este prezentat înaintea începerii renovării, în 2008, și după finalizarea acesteia, în 2025.
Concluzia Iulianei Ionașcu asupra campusului este: "Un campus cu clădiri de patrimoniu și cu clădiri noi în care au predat și predau oameni dedicați și frumoși la suflet."
29 de directori și decani în 165 de ani
În cei 165 de ani de existență, instituția a avut 29 de directori și decani.
Alexandru Locusteanu a avut cel mai lung mandat: 19 ani.
Patru decani au avut mandate de numai un an.
Din perspectiva specializărilor, șase dintre decani au predat chirurgie, patru medicală, câte trei boli infecțioase și microbiologie, iar câte doi toxicologie, fiziologie și parazitologie.
Ilie Diculescu a fost cel mai tânăr decan, preluând mandatul la 28 de ani.
Gheorghe Udrisky a fost cel mai vârstnic, devenind decan la 66 de ani.
Generațiile unei școli
Ultimele slide-uri mută accentul de la clădiri și instituții la oameni.
Apar profesorii Școlii Superioare de Medicină Veterinară din 1905, studenții civili și militari, personalul Institutului Sanitar Militar din 1902, studenți în sala de disecție și laboratoare, promoția din 1935, iar apoi imaginile generațiilor contemporane.
Iuliana Ionașcu rezumă astfel relația dintre generații:
"Mentorii noștri au fost vizionari. Au construit o școală de medicină veterinară, au înființat Institutul de Seruri și vaccinuri și Institutul de cercetări zootehnice pentru că și-au înțeles rolul în societate."
Despre profesorii de astăzi:
"Colegii mei astăzi insuflă pasiune, trezesc curiozități și modelează caractere."
Generația actuală, spune prezentarea, a fost martora Revoluției din decembrie 1989 și a trecut prin pandemia de COVID-19 din 2020, așa cum generațiile anterioare traversaseră două războaie mondiale și perioada comunistă.
9 septembrie 2026. Muzeul și puntea dintre generații
Cronologia se încheie chiar în ziua aniversării.
La 9 septembrie 2026 este inaugurat Muzeul Facultății de Medicină Veterinară din București, iar Albumul Omagial realizat pentru cei 165 de ani este dedicat tuturor medicilor veterinari din România.
Iuliana Ionașcu formulează sensul acestei aniversări într-unul dintre cele mai puternice mesaje ale prezentării:
"Astăzi, 9 septembrie 2026, nu așezăm trecutul în vitrină și nu închidem trecutul între coperțile unei cărți, ci construim o punte între generații."
Și continuă:
"Cu toată recunoștința le mulțumim mentorilor noștri vizionari că au păstrat trecutul, pentru ca noi să putem construi viitorul."
De la primele prevederi referitoare la un "doctor veterinar" în organizarea armatei, la cursul de "artă veterinară" din 1832, Școala Veterinară din 1861, Școala Superioară din 1883, facultatea universitară din 1921, dispersarea din 1985 și reconstrucția începută după 1990, prezentarea Iulianei Ionașcu descrie o instituție care și-a schimbat de mai multe ori forma, sediul și statutul, dar nu și continuitatea.
165 de ani în care istoria Facultății de Medicină Veterinară din București a fost, înainte de toate, istoria oamenilor care au refuzat să o lase să dispară.